BlogFest

de N. Raducanu

Cu o suta de ani in urma, taranimea in Romania constituia peste 80 % din populatie, iar cea mai mare parte a pamantului se gasea in mainile unor mosieri reprezentand sub 1 % din populatie. Era deci legitim ca atunci sa apara curente politice, fie conservatoare care sa apere oranduirea existenta, fie democratice si sociale, care sa ceara reformarea treptata sau radicala a societatii pentru a se se imbunatati soarta taranilor. Insusi Eminescu scria la 1888 in “TIMPUL”, ridicandu-se contra asa zisei “democratii bugetare, opusa democratiei muncii” : “Suntem o tara de tarani si trebuie sa ne gospodarim taraneste. Cand vin liberalii la putere, cum se formeaza o clasa de patrioti. In realitate iubirea de patrie a liberalilor nu e decat iubirea pentru bugetul tarii” (citat din Pamfil Seicaru in “Nicolae Iorga” - Madrid 1957).

Secolul 20 a rascolit profund societatea romaneasca, taranimea reprezentand totusi chiar si astazi cca. 40 % din populatie, procent inadmisibil de mare pentru o tara in modernitate. Starea ei economica este incomparabil mai buna decat cea de acum un secol, dar este inca departe de a atinge nivelul fermierilor din occidentul Europei. Este deci de inteles de ce, in majoritatea ei, taranimea actuala priveste cu neincredere partidele care se reclama de la ideologia liberala ce lasa camp liber refacerii marilor proprietati private agrare. Pe de alta parte, tranzitia de la comunism la capitalism a dus si la o schimbare lenta a mentalitatilor. De pilda se acrediteaza imaginea unei epoci antebelice de aur, cand la putere era fie PNL, fie PNT, desi realitatea satului romanesc era cu totul alta, asa cum se poate vedea si consultand datele din “Enciclopedia Romaniei” din anii 1938-1940.
Iata de ce este util sa ne reamintim luarile de pozitie ale unor personalitati ale politicii si culturii romanesti de odinioara fata de grava problema a soartei taranimii. Se va putea vedea ca, in conditiile istorice actuale, doar stanga este veritabila continuatoare a ideilor generoase ale inaintasilor, indiferent de partidul din care acestia faceau parte pe atunci.

Virgil Madgearu (1887 – 1940)

Economist, profesor universitar, V. Madgearu a fost un important om politic al Partidului Taranesc (pe atunci partid de stanga), fiind un timp si ministru. A fost asasinat de legionari in padurea Snagov, indata dupa preluarea de acestia a puterii. Este considerat autor al doctrinei “statului taranesc”, expusa pentru prima oara in 1923 (deci inainte de unificarea in 1926 cu Partidul National al lui Iuliu Maniu), in cadrul unei serii de conferinte despre Doctrinele Partidelor Politice, organizata de Institutul Social Roman. Vom reproduce cateva pasaje din acest important discurs.

“Un partid de clasa reprezinta interesele unei anumite clase. Dar, cu cat este mai putin alcatuit din elemente apartinand aceleiasi clase, el reprezinta nu numai interesele acesteia, aderantii sai fiind partizanii unui program care nu contine numai revendicari economice, ci si anumite conceptii politice si filosofice si se reazima pe un ideal social. Pe cand partidele socialiste si taranesti au un ideal social, urmaresc transformarea ordinei sociale, partidele liberale si conservatoare lupta pentru pastrarea ordinei existente. (…)”

“ In rasaritul Europei se petrece acum o reforma a dreptului de proprietate. Notiunea proprietatii nu confera numai drepturi individuale, ci si datorii sociale. Este o idee care strabate ca un fir rosu intreaga legislatie agrara de dupa razboiul mondial si este calauza unor transformari sociale adanci ce se manifesta in intreaga Europa. Ea se vadeste in tendinta de inlocuire a proprietatii de exploatare prin proprietatea taraneasca de munca, ce consacra principiile conservarii structurii agrare prin reglementarea circulatiei pamantului, prin limitarea dreptului de vanzare, ipotecare, succesiune, prin exploatarea obligatorie a lotului de catre improprietariti si organizarea exploatarii in mod intensiv si rational.“(…)

“Pentru ca mai sunt oameni de stiinta si barbati politici care neaga lupta de clasa, reamintesc ca faimosul Guizot, ministrul lui Ludovic-Filip scria la 1825 : “Lupta de clasa nu e nici o teorie, ci pur si simplu o realitate. De aceea nu e nici un merit a recunoaste existenta luptei de clasa si e aproape ridicol a o nega”. (…) Ce este in definitiv lupta de clasa ? Este valorificarea pe cale politica a unor interese de clasa, iar cand aceasta valorificare este ingaduita intr-un stat pe cale parlamentara, prin dreptul de asociatie, de intrunire si greva, este evident ca actele de violenta sau razboiul civil nu se mai produc. Superioritatea parlamentarismului constitutional consta mai ales in aceasta, ca a reusit sa limiteze lupta de clasa in interiorul sindicatelor si parlamentului.(…) Zadarnic se incearca a se prezenta taranimea in politica ca o anexa fireasca a curentelor reactionare, deoarece nu e cu nimic dovedit ca, daca dispozitia anticapitalista a taranimii s-ar fi produs intr-o epoca in care ar fi dominat un regim democratic si ar fi existat o miscare muncitoreasca insemnata, taranimea nu s-ar fi raliat politiceste cu muncitorimea oraselor.” (…)

“Actiunea politica a taranimii nu se poate misca decat in cadrul conceptiei democratice muncitoresti. Taranimea nu-si poate indeplini misiunea sa istorica fara sa se asigure un regim politic democratic.(…) Este oare civilizatia capitalista amenintata de taranism? Civilizatia capitalista din statele industriale se gaseste azi la o mare raspantie si se pune tot mai acut spre rezolvare marea problema : cum sa se controleze izvoarele naturale si capitalul acumulat in interesul oamenilor, in loc de a se ingadui ca oamenii sa fie exploatati in interesul unui sistem mecanic si a unui pumn de privilegiati. Daca aceasta este situatia, ce acuzatie i se poate aduce taranismului, ca in tendinta sa de ridicare a maselor muncitoare rurale se impotriveste privilegiilor oraselor, care au ca urmare tinerea satelor in bezna nestiintei si mizeriei sufletesti? Exista un antagonism ireconciliabil intre taranime si muncitorime ? Nu, caci trebuie sa se recunoasca ceeace accentueaza social-democratul Ed. David : “Agricultorul are dreptul la preturi care sa-i rasplateasca munca plina de osteneli si griji, pentru ca sa poata trai si el ca un om civilizat. Muncitorimea industriala nu poate sa refuze nimic taranului din ceeace cere el insusi la vanzarea fortei sale de munca”. (…) Taranismul, ca miscare politica a clasei taranesti in lupta impotriva intregului sistem de exploatare si dominatie economica si politica a societatii capitaliste, nu poate sa manifeste nici o tendinta de opresiune fata de minoritatile etnice conlocuitoare. Chiar daca miscarea politica taraneasca din launtrul aceluiasi stat poate fi vremelnic impartita pe nationalitati, ideologia ei sociala fiind aceiasi, conlucrarea pasnica a diferitelor fractiuni taranesti se impune de la sine si deschide perspective largi pentru rezolvarea problemei minoritatilor.(…) Natiunea este un factor hotarator in progresul social, iar un partid politic nu se poate crea pe o baza internationala. Internationalele, multe cate sunt, nu pot deveni supranationale ; ele traiesc atata vreme cat servesc la intregirea actiunii politice a partidelor nationale.”

Garabet Ibraileanu (1871-1936)

G. Ibraileanu, renumit critic, istoric literar, eseist si romancier, este - incepand cu anul 1906 - editorul, impreuna cu C. Stere, al revistei “Viata romaneasca”, publicatie cu orientare de stanga, pe care practic o va conduce pana in 1933. Este considerat doctrinarul poporanismului literar si teoretician al specificului national. In cele ce urmeaza voi reda cateva pasaje dintr-un articol teoretic aparut in 1925 in revista amintita si intitulat “Ce este poporanismul?”.

“ In mijlocul Europei transformata prin revolutia franceza, care eliberase toate clasele sociale si le daduse posibilitatea sa lupte pentru revendicarile lor, ramasese in stare medievala si Romania, unde aproape intreg poporul, adica taranimea, era inca in iobagie, fara drepturi politice, exploatat economiceste pana la sange, lasat si silit sa ramaie in incultura, departe de toate bunurile civilizatiei. Din munca taranimii se injghebase un fel de civilizatie, apanaj al unei clase foarte restranse. Din munca acestei clase se injghebase si un inceput de cultura adevarata. Cu munca lor, iobagii faceau posibila crearea de scoli, de universitati, de reviste si scoli literare. Dar iobagii nu primeau in schimb nimic, starea lor materiala era tot mai rea, iar sufletul si mintea lor – lasate in parasire. Erau doua tari : romanii sus si rumanii jos, in saracie si intuneric.” (…)

“Cativa oameni, care nu erau dintre dansii si care s-au simtit debitori si vinovati fata de aceasta clasa, au adus ideea ca intelectualii trebuie sa-si plateasca datoria fata de iobagi, fata de aceasta clasa fara analogie in Europa civilizata, sa-si plateasca vina luptand pentru emanciparea si luminarea ei. Poporanismul n-a fost vocea interesului de clasa, caci promotorii poporanismului n-au fost tarani. A fost un sentiment generos pentru alta clasa.”(…)

Titu Maiorescu, inaintea poporanistilor, a formulat acest sentiment : “Singura clasa reala la noi - zice el intr-un articol - este taranul roman, si realitatea lui este suferinta, sub care suspina de fantasmagoriile claselor superioare. Caci din sudoarea lui zilnica se scot mijloacele financiare pentru sustinerea edificiului fictiv ce-l numim. Pe el il silim sa ne plateasca pictorii si muzicantii, academicienii , premiile literare si stiintifice. Din recunostinta cel putin, nu ii producem nici o lucrare care sa-i inalte inima si sa-l faca sa uite pentru un moment mizeria de toate zilele.”(…)

“Cum s-a reflectat acest sentiment in literatura nationala ? Cand se intampla ca in fata sa fie un roman sau o nuvela cu subiect din viata taraneasca, aceasta clasa de iobagi nefericiti era zugravita ca o specie de gorile raufacatoare, fara nici o intelegere a cauzelor inferioritatii lor, cauze de care nu ei erau vinovati. Se spunea poate doar ca scriitorul e lipsit de obiectivitate si patrundere sufleteasca, deoarece realitatea e mai complexa decat o vedea el : gorila nu era gorila, ci un om ca toti oamenii, dar victima a imprejurarilor sociale, acumulate dealungul vremii si devenite istorice.” (…)

„Dar poporanismul mai este ceva. E accentuarea ideii banale ca literatura romana , ca oricare alta, nu poate fi decat nationala si nu import strain; ca scriitorul roman are sa intrupeze in opera sa spiritul specific al poporului sau, care – din cauze istorice binecunoscute - exista mai ales la poporul de la tara, intrupat si concentrat in poezia populara. (…) Ideea asta - caracterul specific national al operei de arta – este o idée patriotica, adica politica ? Nu, este una pur estetica , e vorba de originalitatea unei literaturi. Toti marii scriitori sunt foarte nationali, aceasta e o axioma. La noi toti scriitorii socotiti mari sunt reprezentanti ai spiritului national, sunt chiar de-a dreptul in legatura cu literature populara, cum spune Maiorescu. Pentru critica noastra “civilizata” , tot ce e taranesc, popular, e ceva rusinos, asa sunt ei de fini si suprafini, in comparatie cu grosolanii Eminescu si Maiorescu. A nega caracterul specific al literaturii unui popor inseamna a nega ca fiecare popor are psihologia lui. Odata ce un popor are psihologia lui deosebita, si literatura acelui popor trebuie sa aibe caractere deosebite. Altfel literatura nu ar mai purta marturia cea mai autentica pentru sufletul unui popor.“