BlogFest

Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, în Plenul Senatului, din 25 februarie 2008

Nu este prea bună soarta celor care anunţă relele, cu un timp înainte ca ele să se petreacă. De ani şi ani vorbesc aici despre marele pericol de a ne pierde specialiştii din medicină, din învăţământ şi din construcţii, de exemplu, şi nimeni dintre cei responsabili nu a auzit alarma. Acum ne întrebăm cum este posibil să rămânem fără specialişti, într-o ţară care are nevoie tocmai de specialişti.
Am semnalat dezastrul că ne pleacă medicii. Mă bucur că un coleg a vorbit atât de aplicat, domnul doctor Sabău a vorbit atât de aplicat despre această problemă, numai că ea vine din amonte. Situaţia, jos în sistemul sanitar, este generată de o politică defectuoasă, de un mod aberant de a vedea sănătatea şi mai ales de a-i privi pe specialişti, în stratosfera politică, unde totul e la îndemâa guvernanţilor.
Am tot povestit aici situaţia ciudată, în care ne găsim ca oameni, când ni se îmbolnăvesc nişte apropiaţi şi căutăm disperaţi soluţii în străinătate. Constatasem că străinătatea se compune, în fapt, şi din specialişti ai ţărilor care nu ştiu să-şi preţuiască specialiştii, plecaţi acolo ca să se pricopsească, să se poată împlini profesional, să se pricopsească în sensul bun al cuvântului, nu în sensul mizerabil, de târg, şi să se poată împlini profesional şi uman. La un moment dat, numeam Statele Unite ale Americii ţara tuturor ţărilor care nu-şi înţeleg valorile. Ei, bine, fenomenul acesta de desţărare, de deprofesionalizare, de deznaţionalizare, de deromânizare a României continuă, pentru că specialiştii nu sunt simpli cetăţeni. Ei poartă în ei şi un anumit grad de reprezentativitate.
Dădeam exemplu colegului nostru Irinel Popescu, care s-a zbătut luni şi luni de zile pentru a obţine o reglementare privind transplantul. Mă rugase, la un moment dat, marele nostru scriitor Fănuş Neagu, pentru un om din judeţul Brăila, care lui îi este atât de drag şi care se afla în aşteptare la Irinel Popescu, mă rugase să-l rog pe Irinel Popescu să grăbească operaţia pentru că se temea că nu mai are zile acel om. Şi toată perioada cât îl căutam pe Irinel Popescu aflam acelaşi răspuns care era răspunsul real ,,nu avem donatori”.
Nu se poate face nimic dacă fiecare acţionează singur. Probabil că noi existăm ca tip de societate, tocmai din nevoia de a anula efectul morţiu, efectul mediocratizant, să-i spun exact, efectul de inerţie al vechii societăţi care prin centralizare şi prin lipsa de atenţie faţă de individ ducea la rezultate nedorite, în afara lucrurilor bune care existau în epocă. Dar constat cu tristeţe că, astăzi, aproape nimic din ceea ce am sperat nu se rezolvă prin forţa individului. Probabil că va trebui să redescoperim, nu colectivismul, ci solidaritatea.
Ei, bine, plecarea specialiştilor ne va pune într-o situaţie îngrozitoare şi în viitor. Încă mai suntem oameni pe picioarele noastre. Închipuiţi-vă că medicul pe care-l căutăm va fi în Spania sau în Coreea de Sud sau în America. Nu oricine poate face orice pozitiv pe pământ. Este adevărat, prin aplicarea regulei vocaţiei negative, aproape oricine poate face orice rău, dar orice bine nu poate face decât cel înzestrat de Dumnezeu cu un har şi cel care s-a educat în această direcţie şi cel cu o anumită rigoare morală.
Semnalam faptul că la Craiova, de exemplu, un neurochirurg cum era şi este profesorul Cameniţă a fost scos din muncă, deşi nu există înlocuitor pentru dumnealui. Şi chiar dacă ar exista! Asta este o nebunie. Ce punem în loc? Pe tot parcursul Timişoara-Bucureşti nu există nici un neurochirurg de vârf. Dacă tăticul celui care a luat măsura are nevoie la noapte de această operaţie şi n-are cine să i-o facă, el ce va crede despre propria sa măsură de a băga politica până la brâu într-o treabă care nu are absolut nici un rost în medicină? Poate cineva dintre noi să cadă pe stradă şi când vine altcineva să-l ajute, acela care cade să se scoale din leşin şi să zică ,,Domnule, dacă eşti legionar, dacă eşti comunist, dacă eşti social-democrat; dacă eşti aşa, lasă-mă în pace, mai bine mor decât să mă tratezi tu”. Sunt chestiuni foarte grave, de viaţă şi de moarte, pe care specialiştii – şi exemplul medicinei este semnificativ şi cuprinzător – le pot rezolva, dar noi nu putem rezolva nimic pentru specialişti.
Chestiunea cu constructorii, pe care nu-i păstrăm în sistemul nostru de valori, este iarăşi foarte gravă. Cu cât mai puţin constructori în ţară, cu atât mai scumpe casele în ţară, cu atât mai scăzut nivelul de trai, cu atât mai mică şansa unei vieţi normale în România. Parcă am avea jumătate de mână şi un sfert de picior, nu două mâini, două picioare şi eventual un creier. Le avem pe toate, din păcate, ele nu conlucrează sau, cum ar spune un iubitor de pleonasme, ,,nu conlucrează împreună”.
Sunt foarte multe de spus, dar eu aş sublinia o idee. Ne-a rămas acest nenorocit obicei de a spune altceva decât vedem, decât observăm, decât constatăm. Iată, în chestiunea precedentului Kosovo, problemă în care eu m-am angajat de foarte multă vreme şi pe care am tot subliniat-o, dar asta nu este important acum, important este următorul lucru: diverşi lideri ai României de azi susţin că nu este nicio problemă cu Kosovo, că este Kosovo acolo, dar că nicăieri, de exemplu la noi, nu se va întâmpla nimic. Sigur că forţa statului român, patriotismul oamenilor din această ţară, măsurile de prudenţă elementară pe care probabil că le-am luat, alianţele noastre, poate prieteniile noastre, vor împiedica vreo nenorocire să se petreacă prea curând. Dar nu asta este chestiunea, nu înseamnă că dacă un lucru nu se petrece, autorii lui nu vor să se petreacă. Noi ar trebui de asemenea să lucrăm în amonte, şi nu în aval, nu acolo unde apar consecinţele, luptănd în permanenţă ca nişte orbeţi cu fumul.
Sunt reglementări, sunt legi, este Constituţia, care trebuie aplicate, şi nu numai de noi, oamenii politici, ci de cei care au capacitatea şi neutralitatea de a aplica legea aşa cum o aplică omul care stă la radar şi vede cu ce viteză trece o maşină. Nu trebuie prea multă inventivitate ca să observăm că sunt călcate în picioare Constituţia, legile ţării.
Preşedintele face un lucru bun implicându-se, dar ce folos că dânsul spune ,,nu este nicio problemă”. Cum nu este nicio problemă? Păi, dumneata chiar de aceea eşti acolo, că este o problemă şi ar fi un merit să recunoşti şi dumneata că este o problemă. De ce trebuie să ne minţim? Eu am vorbit în perioada socialistă, în anii 1980, 1981, 1982, într-o carte care nu a putut apărea atunci – mă gândesc s-o scot de acum încolo - ,,Ultima noapte pe Atlantida”, despre marea nenorocire pe care o reprezintă faptul de a ignora cu ură realitatea. Iată, apa era până la genunchi, noi spuneam că este secetă. Apa era până la brâu, noi ceream cântece pentru marele nostru continent uscat. A existat şi există şi un asemenea şlagăr, chiar ,,Imnul înnecaţilor din Atlantida”. Ei se înnecau, dar trebuiau să respecte indicaţia de a spune că sunt foarte, foarte bine, că nu este niciun pic de apă, sâc la râuri, sâc la mare!
Aşa suntem şi acum. Situaţia este gravă şi este gravă pentru că se conspiră la adresa Constituţiei, a unităţii statului român, se conspiră, în fond, împotriva românilor şi maghiarilor din România. Această chestiune nu poate fi acoperită. Ne facem noi că nu o vedem, cum făceam eu, de exemplu, când eram copil şi spărgeam un vas, închideam ochii să nu cumva să vadă ceilalţi. (Aplauze) Se pare că nu este suficient să închizi ochii ca un lucru pe care-l faci tu să nu fie observat de ceilalţi.
De aceea, eu cred că trebuie să fim serioşi, să fim realişti, nu să provocăm, dar nici să evităm a spune adevărul, a spune dimensiunile faptei. Cum adică, oamenii aceia folosesc referendumurile, aşa cum atrăgeam atenţia de la acest microfon, spuneam atunci, când făceau referendumurile, că ,,le vor folosi într-o zi”. Ei spun acum că sunt neoficiale. Iată că le folosesc. Ei au făcut benign referendumurile, uită că ziceau că nu le folosesc şi vor să le trimită la Consiliul Europei. Sigur că preşedintele Băsescu are dreptate, poate Consiliul Europei nu le va lua în serios, dar nu le va lua o dată, nu le va lua de două ori. Într-un moment anume, de slăbiciune, de absenţă a noastră de la masa tratativelor, de la masa discuţiilor, le pot lua în serios. Avem nevoie de noi probleme? Ele puteau fi rezolvate, repet, în amonte şi asta printr-o întărire a autorităţii statului român în chestiunile esenţiale.
Nu ne mai putem face iluzia şi nu mai putem trăi decepţia că statul român se poate implica în chestiunile economice. A trecut vremea respectivă, dar în chestiunile care privesc însăşi existenţa sa şi liniştea cetăţenilor de toate naţionalităţile ai României, statul român trebuie să se implice.
Cer guvernelor şi statului român să se amestece în treburile interne ale României! Dacă aşa ceva putem ajunge să cerem. Căci statul român nu se amestecă în propriile treburi interne.
Răspunde preşedintele, iarăşi corect, că Budapesta să-şi vadă de treabă. Bun, dar, acum, face Budapesta acest gest prima oară? Nu vine preşedintele Ungariei toată ziua, bună ziua pe aici, nu vine şeful opoziţiei din Ungaria, cum îl cheamă, Orban şi mai nu ştiu cum, prin Ardeal şi incită? Nu vine doamna Marki şi incită? Cetăţenii români de naţionalitate maghiară sunt nişte oameni adevăraţi, care nu au primit în plin această boală a separatismului, pe care le-o tot împinge în nări această echipă de demolatori. Secuii nu s-au dus să facă sărbătoare la Sfântu Gheorghe, când au fost aşteptaţi cu sutele şi s-au dus 87 de oameni. Este spre cinstea lor, dar cât durează această răbdare?
Şi statul român trebuie, într-adevăr, să se implice şi în rezolvarea problemelor economice din zonă. Este nedrept să existe în România, cum spunea corect senatorul Dîncu, să existe în România zone profund defavorizate şi pe care, pentru că sunt defavorizate, parcă dorim să le mai defavorizăm o dată, să nu ne pierdem năravul. Nu este bine. Trebuie să constatăm că oamenii sunt tot mai pragmatici şi că ţara lor este acolo unde le este lor bine. Eu nu sunt de această părere, dar nici nu pot să fiu un crainic împotriva ei. Aşa este construită fiinţa umană.
În ceea ce priveşte problema autonomiilor, ele dacă sunt, cum bine s-a spus, dacă sunt bazate pe principii europene sunt sănătoase, dar vine europarlamentarul României Tokes Laszlo şi spune că este o isterie a Guvernului României, să respingă soluţia de independenţă Kosovo. Este posibil aşa ceva, ca un europarlamentar al unei ţări să susţină cu voce tare această aberaţie? Să jignească astfel România?!
Colegul Vadim vorbea aici despre un fapt, la care aş fi vrut să ajung pentru că era un joc de cuvinte sănătos. Eu nu am nimic nici cu persoana care ar putea fi cuprinsă în acest joc de cuvinte, dar este un fel de udremerizare pe care o suportăm în perioada aceasta.
Sigur, dacă Guvernul român s-ar implica în problemele interne şi ar face dreptate… (Discuţii în sală.)
Doamnă preşedinte,
Vă rog să-i rugaţi pe domnii care stau în picioare să se aşeze, să nu obosească.
Doamna Norica Nicolai:
Îi rog pe colegii noştri, transmiţându-le rugămintea domnului senator Adrian Păunescu, să nu obosească stând în picioare.
Vă rog, domnule senator, aveţi cuvântul.

Domnul Adrian Păunescu:
Staţi jos şi ascultaţi, că poate vă trebuie!
Mă deranjează chestiunea asta cu trăncăneala. Eu nu o folosesc împotriva nimănui.
Ziceam că Guvernul României are datoria să rezolve problemele interne, cu atât mai mare urgenţă cu cât apăsările exterioare şi apăsările unor forţe dinăuntru sunt mai grave.
Nu ne mai putem juca de-a politica, nu ne mai putem ambala în frivolitatea care, din păcate, domină scena noastră politică. Efectul Atlantinda asupra liderilor contemporani ar trebui să înceteze. E un banc cu unul care îşi parca maşina şi altul îi spunea: „Mai la stânga, mai la dreapta, mai… mai…” Şi, după ce acesta a lovit maşina, celălalt de-afară a exclamat: „Dă-te jos şi vezi ce-ai făcut!”
Pe noi ne-au ajutat să parcăm maşina unii dintre cei care stăteau afară şi acum, când se loveşte maşina, sigur că ei spun: „Uite ce-aţi făcut!”
Trebuie să începem, totuşi şi un turnir al regăsirii noastre, nu ne putem ridica de la pământ dacă vom fi doar la bătaia vânturilor şi ne vom însuşi psihologia de punte. E bun şi acest rol de punte, dar cel mai bun rol ar fi acela de ţară de sine stătătoare, într-o Europă căreia îi aparţine, căreia îi dăruieşte vocaţiile sale şi căreia îi cere sprijinul în toate bătăliile pe care le are de dat.
Iată, se invocă iarăşi drepturi colective, se invocă iarăşi nevoia de separare şi, în vremea aceasta, Guvernul de la Bucureşti vine cu această demenţă cu taxele. Să vă reamintesc faptul că în 2003, de la acest microfon am protestat printr-un text - printr-o luare de cuvânt şi printr-un poem - la adresa măsurilor pe care partidul meu le luase în chestiunea impozitului. Fac parte dintr-un partid, însă care este fatalmente, prin doctrina sa, obligat să redistribuie ceea ce ia de la cei care au foarte mult, deci e obligat la taxe şi impozite.
Şi, totuşi, am protestat împotriva acelui exces. Vorbeam atunci de impozitul pe impozit şi spuneam că lucrurile stau aşa: „Impozit pe impozit, negreşit/ Impozit pe un deget care-arată/ Impozit pe o muchie de cuţit/ Impozit pe eclipsă şi pe roată/Trăim fără-ndoială timpuri mari, deşi mai nimerim şi epoci laxe / Şi suntem perceptori şi cămătari / Istorici prin impozite şi taxe/ Comună primitivă în delir…/ – ziceam, culmea, în 20 februarie 2003 – „Ce-n plus valoare zilnic se preface/ Pe amintiri avem să punem bir şi crud impozit pe război şi pace/ Să se-nmulţească taxele mereu/ Aşa cum cinic, hotărăsc mai marii, /Să punem taxă şi pe Dumnezeu,/ Spre a avea şi demonii salarii”.
Nu pot să nu protestez împotriva aberaţiei cu „taxele pe toate”, spuneam atunci „Impozit pe impozit”, dar iată, sugerez Guvernului taxe pe: respiraţie, pe expectoraţie, pe ventilaţie, pe inhalaţie, pe alegaţie şi pe negaţie. Impozite pe: sforăit, pe ecou, pe vâjâit, pe mersul pe jos şi pe lăcrimare. Accize pe noroi, pe strânsul din dinţi, pe creşterea unghiilor, pe clipitul din ochi, pe mărimea gulerului şi pe consumul de lumini din bombeele bocancilor. Biruri pe: distanţa dintre bărbat şi nevastă, pe părul des şi pe cel rar, pe telefonul care sună ocupat, pe uitare şi pe conjugarea verbelor.
În genere, nicio activitate nu mai trebuie lăsată netaxată. Dar nu trebuie lăsată neimpozitată, nici lipsa de activitate! Omul trebuie considerat o piesă rară a naturii/ Deci, trebuie tratat ca o acciză.”
Şi versurile de rigoare: „La luptă împotriva tuturora/Într-un neomenesc război promiscuu,/ Trăiască lanţul ce ne intră-n oase/ Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!” (Aplauze puternice)

Bibliotecaru

Teribil de frumoasă şi de tristă metafora cu „stăpâni pe un băţ înfipt în 2 metri pe un metru. Mai mult în adâncime.” În ce mă priveşte, am atras atenţia de ani şi ani asupra pericolelor revizioniste, de tip Kosovo sau de tip Transnistria. Vă rog, parcurgeţi câteva fragmente din mai vechile şi mai noile mele intervenţii din Senatul României.

REGURGITĂRI ALE FEUDALISMULUI DE PUTREFACŢIE
Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, în Plenul Senatului, din 18 februarie 2008

Domnilor colegi, rareori mi-a fost atât de amar sufletul ca în această zi în care sunt obligat să fac proiectul unui necrolog şi anume necrologul încrederii şi al democraţiei planetare. Se vede treaba că şi pentru comunităţile mici şi pentru ţări, şi pentru planetă, regula necesităţii de a exista opoziţie se confirmă. Nimeni nu poate conduce fără ca să i se opună credibil, altcineva. Şi la nivel planetar existenţa unui partid unic şi a unei voci unice se îneacă în propria suficienţă.
Din păcate, şi acum ca şi în timpul, şi după al doilea război mondial, situaţia din estul Europei este privită globalist, este privită nenuanţat, este privită de la o prea mare înălţime şi uneori cu o prea mare aroganţă. Cei care s-au zbătut aici pentru libertate, cei care s-au chinuit pentru libertate, cei care au murit pentru libertate şi democraţie, ar avea o mare surpriză să vadă documentele, care circulau între cancelariile Marilor Puteri Occidentale şi ambasadorii acestor puteri şi să constate că toată lupta de dezrobire de sub sovietici a luptătorilor români pentru mai bine nu era încurajată. Dimpotrivă cu un cinism incredibil se vorbeşte în acele documente despre nevoia de a se respecta rezultatul războiului.
România a avut acea neşansă istorică de a fi aruncată sub cizma ocupantului sovietic şi de a i se reproşa, după patru zeci de ani, ce a căutat sub cizma ocupantului sovietic. Asta mi se pare una din probele de cinism pe care am putea să reconstruim o şcoală a cinismului. Ei bine, în situaţia, aici în estul Europei, cu deschidere largă spre sudul Europei, constatăm că o nouă problemă gravă şi primejdioasă pentru noi toţi, şi pentru alte ţări, din Europa şi din lume, este reînviată. Problema Kosovo nu este o simplă chestiune geografică. Ea este, aşa cum mi-am permis să atrag atenţia în acest Senat, de multe ori, de foarte multe ori, obositor de des, o problemă de mare rezonanţă şi un precedent foarte, foarte periculos. Eu ştiu legea celor mari, conform căreia pentru a putea conduce trebuie să ai de condus unităţi cât mai mici. Eu ştiu că lucrurile acestea au circulat şi în veacul XX, dar nu-mi închipuiam că se va ajunge la o politică făţişă de încurajare a spargerii ţărilor.
Ei bine, aici, în acest Senat, mi-am permis în mai multe ocazii să semnalez pericolul despre care vorbim acum, şi nu ne putem stăpâni neliniştea, să semnalez cu deosebire asemănările dintre elementele pregătitoare ale situaţiei Kosovo şi elementele de destabilizare a situaţiei din Ardeal.
Iată ce îmi permiteam să spun şi vă readuc în memorie faptele:
"Una dintre cele mai mârşave acţiuni de pregătire a unui gest de separatism este purificarea etnică, eliminarea prin toate mijloacele, inclusiv prin teroare şi prin referire la drepturile minorităţilor naţionale a celorlalţi din zonă. Se creează o nouă majoritate, prin eliminarea celor care o stricau prin prezenţa lor. Şi, în faţa acestei situaţii, statul român nu reacţionează.
Aşa s-a întâmplat în Kosovo, aşa s-a întâmplat în Harghita şi Covasna!”
În proiectul Legii minorităţilor naţionale, împotriva căreia am fost, chiar cu succes, se încearcă acreditarea tezei că dreptul firesc al unui cetăţean român – şi european, fatalmente – de a locui oriunde crede el că trebuie să locuiască pe teritoriul României ar fi un abuz dacă s-ar petrece în teritoriile locuite majoritar de minoritari.
Tot către separatism tinde şi fetişizarea monolingvismului minorităţii devenite majoritate, prin îndepărtarea sistematică a minorităţilor şi a copiilor minorităţilor, de limba oficială a statului român.
Slăbiciuni ale noastre, ale tuturor au lăsat să treacă şi în Constituţie prevederi aberante cu privire la justiţie şi la administraţie, nu în sensul că nu este normal să existe acces liber la limba şi cultura maternă, ci în sensul că prin renunţarea la traducerea în limba română a ceea ce se întâmplă într-un tribunal sau într-o instituţie publică, se încurajează enclavizarea acelui teritoriu şi separatismul de fond.
O altă diversiune este falsa descentralizare. Urmăriţi, vă rog, ceea ce se întâmplă la noi în ultimii ani şi puneţi în paralel ce s-a întâmplat în Kosovo, această falsă descentralizare, această creare de Parlament propriu, de Guvern propriu, de autoguvernare proprie, armată – acestea sunt doar încercări – poliţie şi justiţie proprie, exclusiv într-o enclavizare aberantă. Autonomii neeuropene pe criterii etnice şi care consfinţesc drepturi colective.
De altfel, ne aflăm în faţa unei premiere. În niciun document al Europei nu este prevăzut dreptul colectiv, dreptul – cum să spun? – de grup. Sunt prevăzute drepturi individuale. Nu se vorbeşte despre minorităţi, ci despre persoane aparţinând minorităţilor naţionale.
Ce s-a întâmplat în ultima perioadă în Kosovo şi ceea ce s-a încercat să se întâmple la noi – şi uneori s-a întâmplat la noi – înseamnă acelaşi lucru: o încurajare a separatismului, o nouă asmuţire a oamenilor unii împotriva altora. cultivarea dispreţului faţă de aşa-zişii mitici şi sudişti, şi pe o cale serioasă, şi pe o cale glumeaţă, această nenorocită creare de distanţe între ardeleni şi munteni, şi moldoveni.
Reamintiţi-vă de declararea Zilei Naţionale a Ungariei ca Zi a tuturor maghiarilor şi intonarea imnului Ungariei în locul Imnului României. Asta, din păcate, s-a întâmplat şi la şi prin UDMR.
Demenţa medievală a certificatului de ungur, pe care am uitat-o, dar care tot asta însemna. O idee profund nazistă, o idee etnicistă nebunească, în contrasens cu cetăţenia europeană! Doliul pe care l-au purtat unii dintre colegii noştri la 1 Decembrie! Lucrurile spuse de colegul nostru, fost vicepremier al Guvernului României, Marko Bela, împotriva statului naţional unitar român, împotriva Zilei Naţionale! Considerarea acestora ca nişte cârpe colorate şi faptul că nici până astăzi, la întrebări şi interpelări, pe care le-am făcut de aici, premierul Tăriceanu şi vicepremierul Marko Bela nu au răspuns. Este o chestiune pe care aş vrea să o consideraţi un tribut pe care l-am plătit indiferenţei şi neputinţei noastre de a prevedea viitorul.
De aceea se întâmplă toate, pentru că nu le luăm din pripă, nu le luăm la timp, nu aplicăm legile, lăsăm ca lucrurile să curgă, lăsăm ca bubele mici să devină infecţii mari, să devină maladii catastrofale.
Politica referendumurilor benigne. Ţineţi minte? Se mergea din casă în casă: "Unde vreţi să fiţi? Cum vreţi să faceţi?" Şi se spunea că nu sunt rele, nu sunt maligne, nu le vom pune în aplicare. Au fost invocate ulterior, şi vor fi invocate malign.
Dragii mei domni colegi, cred că o singură soluţie ar mai rămâne, şi anume ca întreaga clasă politică românească să ia seama la toate cele care se întâmplă şi să redevină serioasă, să redevină atentă, să redevină gravă şi responsabilă, să fie grijulie, să nu-şi mai permită jocurile politice frivole. Pe un asemenea fond de dezastru al clasei politice a apărut criminalul an 1940. Să nu ne închipuim că Europa rezolvă în locul nostru ceva, dacă noi, care suntem componenţi ai Uniunii Europene, nu ne batem pentru cauza noastră.
Este vremea ca oameni de seriozitate, de temeinicie, patrioţi să se bată pentru ideea naţională, pentru convergenţa ideilor naţionale întru ideea europeană. Nu nişte laşi, nu nişte nevrednici, nu nişte oameni care caută încuviinţarea patronului, ci nişte oameni care să poarte în ei credinţa în eternitatea neamului românesc şi în drepturile sale. Noi nu avem de ce să negociem cu nimeni ceea ce am obţinut prin sânge.
Îi transmiteam preşedintelui Ion Iliescu, când se afla la Cotroceni, o frază pe care o repet. Era o frază referitoare la un anumit compromis făcut, din nefericire, în Constituţie. Îi transmiteam această idee şi o spun din nou. Noi nu avem dreptul să negociem cu cerneală ceea ce am obţinut prin jertfe de sânge şi nu avem dreptul să ne purtăm capitulard.
Trebuie să fim conştienţi însă că provocările de abia de acum încep. Am venit în faţa dumneavoastră şi v-am tot spus câte ceva despre ce cred eu că se întâmplă. Dar, în 16 octombrie 2006 spuneam: "Se bucură de glorie prin presa budapestană nişte derbedei care se pregătesc militar, sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor, să continue ceea ce ei declară că au început în Kosovo şi în secuime." S-a creat şi o competiţie malefică a extremiştilor.
De ce nu reacţionăm oficial, de ce tace Uniunea Europeană? De ce se încurajează astfel de regurgitări triviale ale feudalismului de putrefacţie? Pe ce se bazează revopsitul, dar evidentul revizionism unguresc?
Iată că era octombrie 2006. De ani şi ani, cu schimbări de ton şi de intensitate a vocii, alde Haplea ăştia se tot invită la parastasul României, nereuşind totuşi să o aşeze liniştită pe catafalc la sud de Carpaţi şi România încă mai mişcă. E curios că, oficial, puterea de la Bucureşti nu răspunde cu fermitate de aproape două decenii acestor provocări lipsite de orice bună credinţă şi de orice urmă de fair play, iar astăzi tace îndărătnic şi complice.
În 30 octombrie 2006: „Sunt provincii, undeva, aproape de noi, Kosovo de exemplu, unde acum mai mulţi ani era o majoritate, iar acum s-a creat altă majoritate. Crearea majorităţilor în mod inteligent, prin lucrare îndelungată, înseamnă acţiune pentru ruperea unor teritorii de ţara din care aceste teritorii fac parte. Să fim atenţi şi la anumite zone din Ardeal!”
Iată, din publicaţia "Etalonul Maghiar" un articol numit: "Roagă-te şi ţine uscat praful de puşcă". Reţineţi! Uscat. „În timp ce făceam naveta între Kosovo şi Ţinutul Secuiesc am descoperit legături şi asemănări zguduitoare, zice ziarul budapestan, în ceea ce priveşte cele două teritorii. Adică, în accepţie militară, atât Kosovo, cât şi secuimea deţin date pentru războiul de gherilă, zice acelaşi Töroczkay, excelente terenuri pe care locuitorii lor le cunosc, indiscutabil mai bine decât membrii armatei transportate prin teritorii străine." Iar eu încheiam în acest fel: "Aceştia sunt termenii discuţiei".
În 2 aprilie 2007: „Politica faptului împlinit este ceea ce se întâmplă în Kosovo. Întâi se rupe Iugoslavia, după aceea se invadează Kosovo, se goleşte etnic provincia, după aceea sunt alungaţi sârbii, după aceea se discută între independenţă şi suveranitate condiţionată. Să ne temem de aşa ceva, să fim vigilenţi cu ce fac unii dintre cetăţenii români şi, în primul rând, cu ce fac unii lideri, cum ar fi domnul Marko Bela, care este viceprim-ministru în Guvernul unei ţări căreia nu-i respectă Constituţia. Nu este posibil ca dânsul să ceară în public că trebuie să ajungem la concluzia potrivit căreia unitatea naţională, statul unitar, sunt nişte zdrenţe colorate.”
Ce să zic eu, când Guvernul Român nu a reacţionat atunci? Ce se dorea cu această lipsă de reacţie? Cineva îşi închipuie că toate aceste fraze absolut criminale sunt de ocazie şi că se trece peste ele? Nu! Ele sunt fraze pregătitoare de catastrofe.
Domnul Marko Bela ne spune, în 1 octombrie 2007, că „Va lupta 3 sau 30 de ani pentru ca să-şi regăsească patria pierdută”. Ce patrie ai pierdut, copil al norocului? De aceea are dumnealui interes, de aceea au dumnealor interes să elogieze independenţa Kosovo. Nu pentru că ar muri de dragul albanezilor, cu care mai degrabă noi românii suntem rude, ci pentru că vor precedente aici, aproape, în Europa. Acum au acest precedent.
Această "chestiune Kosovo", spuneam, poate deveni un şah mortal la liniştea României. Ştiu că provocatorii nu vor reuşi să rupă Ardealul de România. Ştiu asta. Numai atât trebuie să avem în vedere; că ei vor nelinişti Ardealul, vor crea noi focare de pericol, ne vor întoarce din nou la trecut, va trebui să rezolvăm încă o dată ceea ce am mai rezolvat de câteva ori şi probabil să şi murim prin reprezentanţi încă o dată, acolo unde nu s-a uscat bine sângele celor care s-au jertfit pentru Ardeal.
În 17 decembrie 2007, anul trecut, a trebuit să salut gestul corect, normal şi demn pe care l-a făcut conducerea României în privinţa Kosovo.
Eu sper ca tăcerea care însoţeşte acest eveniment, la nivelul conducerii Republicii şi la nivelul conducerii Guvernului, să fie doar o tăcere de meditaţie, şi nu o tăcere de schimbare a felului în care privim problema.
Orice s-ar spune, oricâte argumente teoretice ni s-ar aduce, problema Kossovo este şi problema Ardealului şi asupra acestei chestiuni nu avem ce discuta cu nimeni. Nu avem ce discuta, pentru că - aş relua o idee pe care am mai spus-o – „nimic nu e, dacă nu e Ardealul”.
(Aplauze puternice în toată sala)

VREMURI DE BOALĂ, DE ZOAIE, DE MOARTE

Declaraţia sentorului Adrian Păunescu din data de 11 februarie 2008
Salut cu o tristeţe fraternă prezenţa, printre noi, ca preşedinte de şedinţă, a doamnei senator Norica Nicolai, căreia îi era hărăzit un alt drum, aşa cum mă bucur că ne vom afla împreună, în ciuda a ceea ce se întâmplă în viaţa noastră politică.
Lucrurile pe care aş avea să le spun ar putea începe cu o cerere de demisie. Am văzut că preşedintele actual, domnul Băsescu, l-a declarat prim-ministru pe domnul senator Ion Iliescu. L-aş ruga pe domnul Ion Iliescu să demisioneze. Demisionaţi din funcţia de prim-ministru, domnule preşedinte, vă aşteaptă un viitor frumos pe linie strict politică! (Râsete. Aplauze)
Adevărul e că este o confuzie rău prevestitoare în viaţa politică şi, într-adevăr, sunt semne de „zoaie”. Singura chestiune pe care nu a spus-o domnul Băsescu e cine produce această stare de „zoaie”. Să nu cumva să fi fost un dialog într-o oglindă! Să obiectivizăm puţin lucrurile şi să constatăm că, în ciuda aspectului plastic şi uneori ilar, al vieţii noastre politice, România stagnează şi uneori merge înapoi. Din acest punct de vedere, situaţia nu mai poate fi, într-adevăr, tolerată. De aceea, oamenilor politici raţionali le trebuie acum o înaltă conştiinţă de sine şi să încerce să redreseze lucrurile, punându-le pe linia lor firească. Încă o dată susţin, de la această tribună, că noi nu avem a ne raporta, toată ziua - bună ziua, unii la alţii, nu avem a ne cere, în permanenţă, unii altora, demisia. Noi avem de făcut ceva şi de raportat ceva celor ce ne-au ales. Acolo este singura noastră competiţie reală.
Slăbiciunea statului român devine un fapt notoriu. După cum ştiţi, există un instinct al bestiei, care simte când posibila ei pradă poate fi atacată. Un anumit instinct bestial domină şi piaţa politică a lumii şi dacă România este atacată în fel şi chip, dar, cu deosebire, atacată de pe teritoriul românesc străvechi al Basarabiei de către un „polcovnic stacojiu” de toată ruşinea, nu este numai pentru că el are chef de asta sau pentru că vrea să facă jocurile stăpânilor săi, a căror lesă o simte în permanenţă pe grumaz, ci şi pentru că statul român e slab. Nu cred că trebuie să răspundem neapărat cu scandal la scandalul la care ne provoacă preşedintele „Vle” Voronin.
Mi s-a părut că vorba de duh pe care a spus-o ministrul Cioroianu la Munchen, lui Voronin, e mai degrabă folositoare căci am constatat că domnul preşedinte al Republicii Moldova crede aberant în întâietatea limbii moldoveneşti, în raport cu limba română, deci cu sinea ei componentă. Dumnealui nu a aflat încă versul lui Vasile Alecsandri „Ca doi ochi într-o lumină”. Ochii omului, dragă domnule Voronin, nu se nasc pe rând, unul azi şi altul peste 600 de ani. Graiul moldovenesc şi graiul muntenesc s-au născut împreună şi sunt curios ce ar face respectivul purtător de steag antiromânesc dacă noi, românii, am cădea de acord că vorbim limba moldovenească. Probabil că el ar înţelege că trebuie să-şi schimbe opţiunea şi să vorbească direct limba cazahă. Dar, repet, nu acolo este subiectul, subiectul este aici, la noi, în această permanentă hâră, în această permanentă zâzanie, în această permanentă scufundare.
Eu nu aş insista asupra relelor de la Chişinău, dacă ele nu s-ar traduce şi printr-o acţiune criminală la adresa unor valori româneşti care ne reprezintă pe toţi. Există o publicaţie la Chişinău, oficiosul Partidului Comuniştilor din Moldova, de fapt oficiosul lui Vladimir Voronin, „Moldova suverană”, în care, de mai multă vreme, un cetăţean, care afirmă că a fost trimis ca spion român al SIE, în Republica Moldova, atacă în permanenţă toate valorile româneşti.
De curând, acest nemernic, într-un articol în care a înjurat pe absolut toată lumea şi, în acest fel, a făcut un fel de pace între oameni care nu se pot împăca ei, în realitate, cum ar fi Ion Iliescu şi Traian Băsescu, dar şi alte personalităţi ale politicii şi culturii româneşti, acest individ, acest nemernic a afirmat despre poporul român lucruri de o gravitate nemăsurată, spunând, de exemplu: „Românul e născut poet? Nu, e născut trădător şi laş!”.
Despre cei care cred în unitatea neamului românesc, respectivul, cică fost securist român la SIE, după cum spune el, afirmă că sunt „pro-românaşi”. Eu aş întreba, de la tribuna Senatului, cine este acest Mihai Conţiu sau Stronţiu? Cine este el şi cine l-a trimis acolo, şi cine poartă răspunderea acestui atac nemaivăzut? Ne-au atacat şi pro-sovietici, şi ziarişti sovietici, ne-au atacat şi ziarişti din Occident, dar un atac atât de vehement şi de murdar la adresa valorilor româneşti, la adresa statului român, la adresa poporului român însuşi nu am pomenit. Şi cine promovează în ziarul lui Voronin antiromânismul?
Este adevărat că l-a trimis Serviciul de Informaţii Externe pe acest Conţiu? Ce responsabilitate are acest Serviciu, în raport cu realitatea pe care o creează în jurul nostru respectivul cetăţean? Este o mare ruşine, nu pentru că nu există asemenea metode, în lumea de azi, cu trimişi să afle ş.a.m.d. Nu vreau să facem pe virginele. Lumea e un bulevard, lumea este o biserică, dar lumea are şi subsolul ei de bordel, aşa că nu vreau să fac pe nebunul şi să spun că nu ştiu că există interese apărate de un spion sau de un trimis, dar mai există, după părerea mea, şi nevoia de a răspunde cineva de ceea ce se greşeşte, pentru că totul trece în contul statului român, toate aceste erori, iar acest nemernic, printr-o acţiune de aproape doi ani, în „Moldova suverană”, zilnic, a reuşit să-l aducă aproape de moarte pe marele poet naţional Grigore Vieru. Grigore Vieru a avut două infarcturi, unul datorat direct acţiunii „Moldovei suverane” şi lui Mihai Conţiu.
A venit, aproape pâlpâind la Bucureşti, unde eminenţii medici de la Spitalul clinic „Fundeni” l-au apărat şi au reuşit o operaţie în urma căreia Grigore Vieru s-a putut întoarce la Chişinău şi aşteaptă încă vreo câteva săptămâni pentru a i se aşeza în piept un al doilea stent.
Eu, care l-am criticat foarte rău, în acest Senat, pe ministrul sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, dar rău - şi nu cred că am greşit atunci când l-am criticat - nu pot să fiu nedrept şi să nu vă spun că, la apelul meu către Domnia Sa, pentru salvarea vieţii lui Grigore Vieru, ministrul sănătăţii s-a purtat ca un mare domn şi s-a implicat, personal, în rezolvarea acestei situaţii care nu suportă amânare şi nici măsuri intermediare de sprijin. Aşa cum l-am făcut în toate felurile pentru ceea ce greşea, aşa îi mulţumesc, public, dumnealui şi tuturor medicilor care s-au aşezat în jurul lui Grigore Viere şi, pur şi simplu, i-au salvat viaţa.
Cu părere de rău spun, însă, că nici până la această oră, omul care răspunde de cultura română, şi anume, ministrul culturii (să i se ştie numele: Adrian Iorgulescu), nu a dat un semn lui Grigore Vieru, nu l-a interesat viaţa lui. Parcă am trăi, noi toţi (şi basarabenii cu deosebire), în străinătate, aici, în ţara noastră. Parcă am construi o Siberie simulată într-o Românie în care, şi aşa, atmosfera rece dintre oameni îi istoveşte pe aceştia.
Am încă două lucruri de spus. Aici s-a vorbit, într-un excelent discurs al domnului senator Gyorgy Frunda, despre Curtea Constituţională şi s-a vorbit despre perspectiva unei schimbări a Constituţiei anul viitor ş.a.m.d. Eu cred că lucrul care ni se poate reproşa nouă, în genere, prin felul stufos în care sunt întocmite lucrurile, este ritmul lent în care rezolvăm ceea ce este urgent de rezolvat. Dacă toate forţele politice raţionale - şi eu nu cunosc în Parlamentul României forţe politice iraţionale (nu înseamnă că nu sunt forţe politice iraţionale dincolo de Parlament) – doresc, într-adevăr, o schimbare pozitivă a situaţiei, ne-am putea aşeza la acea masă rotundă, s-ar putea crea condiţiile de schimbare pozitivă, acum, cât noi mai suntem aici. Nu cred că trebuie să amânăm rezolvările, pentru că noi nu înaintăm, noi ne înşurubăm tot mai mult în propriul nostru mormânt. Lumea ne judecă, lumea care nu era obişnuită cu Parlament, cu acel loc în care se vorbeşte, „se parlează”, lumea crede că noi trebuie să fim un Guvern puţin mai larg şi că trebuie să rezolvăm totul imediat. Imediat nu putem rezolva totul, Parlamentul rămâne Parlament, dar unele rezolvări, de natură urgentă, trebuie să încercăm împreună.
Nu aş insista dacă nu ar fi posibile încă şi alte anomalii de acum încolo. Domnul Frunda se întreba de ce la Curtea Constituţională a României, sunt atâtea decizii şi la Curtea Germaniei atât de puţine decizii? Pentru că la noi se cere în permanenţă Curţii o aprobare, pentru că nu se înţeleg între ele puterile efective ale statului. Este simplu. De aceea sunt chemaţi pompierii, că arde. Sigur că niciodată pompierii nu trebuie puşi să construiască pe loc o casă, în locul celei pe care au găsit-o arzând şi au salvat cât au putut din ea. Dar haideţi să nu-i mai punem pe oameni în această condiţie. Haideţi să nu mai punem Curtea Constituţională în situaţia de a superviza în permanenţă statul român.
Doamnelor şi domnilor, nu pot trece mai departe, fără a vă propune ca, pentru un răgaz al memoriei, să păstrăm reculegerea necesară la plecarea dintre noi a unui valoros ziarist, un om cu care eu, personal, am avut polemici, unele dure, dar care a reprezentat o alternativă în gazetăria românească, este vorba de Max Bănuş. La despărţirea de Max Bănuş propun Senatului României să păstrăm cu toţii un moment de reculegere.
Domnul Doru Ioan Tărăcilă:
Vă rog, domnule senator. (Se păstrează un moment de reculegere).
Domnul Adrian Păunescu:
Vă mulţumesc. Ultima idee pe care vreau să o spun. Nu este omeneşte să existe între noi atâta distanţă. Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră. Ştiţi câte valori naţionale se află în suferinţă? Mi s-a adresat, de curând, fostul mare campion de şah al României, omul care se poate mândri cu faptul că l-a bătut şi pe Boby Fischer, Florin Gheorghiu, cu necazuri de viaţă mari. În spitalele României se află oameni de cultură, oameni de ştiinţă, cărora actuala stare de lucruri din această ţară le grăbeşte sfârşitul. Cei care nu sunt în spitale, trăiesc în nişte case din care urmează să fie daţi afară maestrul Dan Iordăchescu, valoroasa actriţă Olga Bucătaru, importantul regizor Horea Popescu şi aud că şi marele scriitor Dinu Săraru. Eu aş vrea să-mi permiteţi să nu insist asupra numelor, ci asupra problemei. În acest timp, noi nu ne putem concentra asupra obligaţiilor noastre, pentru că ne limităm la polemicile dintre noi. Aşa că închei spunând:
„Cine simte că-i în zoaie,
Este aşteptat la baie”. (Aplauze din sală).
Doamna Norica Nicolai:
Mulţumesc, domnule senator.

Bibliotecaru

Când guvernele nu au inteligenţă şi demnitate, recurg la o nemiloasă umilire a popoarelor. Este inadmisibil ca omul să devină, iată, nerentabil pe pământ.

Bibliotecaru

Totuşi, Patriarhul trebuie creditat, în continuare, într-o lume care şi-a pierdut aproape toate reperele.

Bibliotecaru

UDMR nu trebuia şi nu trebuie să existe sub teroare etnică. Politicienii de etnie maghiară se pot sau trebuie să se înscrie în partidele României, căci, altfel, existenţa UDMR e primul semn, acceptat, de separatism. Da, aşa e. Nu maghiarii trebuie să fie problema, ci liderii dispuşi să mai sacrifice odată liniştea ţării, ca să se remarce ei. Splendid gândiţi şi scrieţi. Poate mai daţi şi nişte articole pentru “Flacăra lui A.P”.
“Dacă nu ar fi partid şi ar fi orice alt tip de organizaţie, conform legii nu ar putea avea grup parlamentar.” aveti dreptate. Mai mult decât atât: nu cumva acest hybrid otrăvit este hrănit de la buget, şi ca partid, şi ca uniune culturală, adică nepolitică?

Bibliotecaru

O să mă interesez de ceea ce îmi semnalaţi. Şi voi reacţiona, dacă lucrurile stau astfel.

Waszlaw

Rareori m-a scârbit ceva, ca atitudinea unor deputaţi (ale căror nume le void a publicităţii curând), în chestiunea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco, Petrov Popa, a căror cinstire au împiedicat-o în mod nemernic.

Savin Badea

Voi căuta soluţia ca să ai “Cartea Cărţilor”. Ţinem legătura. Am promis de câteva ori ceea ce îmi sugerezi. O voi face. Da, voi povesti şi pe blog încercarea lui Nicolae Ceauşescu, din seara zilei de 21 decembrie 1989, de a mă determina să intervin la TVR sau în Piaţa Universităţii. I-am răspuns cu părere de rău că nu pot, nu mai am argumente.

Innuenda

Nu m-a deranjat nimic din cele cerute de S.B., dar mulţumesc pentru grijă, care e o floare rară, pe maidanul nostrum.

Savin Badea

Să ştii că nici frecţiile la picior de lemn nu sunt inutile: din ele, uneori, reînvie copacul din care e făcut piciorul de lemn. Dar numai dacă există, dincolo de toate, un pic de character. Nu-mi pot permite să recomand pe nimeni. Eu doar i-am făcut cunoscuţi, ca să aibă dreptul de a fi aleşi de bolnavi. Şi, în clipa asta, nici nu mai ştiu câţi mai trăiesc dintre ei. Dar mă gândesc.

Innuenda

Să nu mărim focul de sub oală! Vă rog!

Anonim

Puteţi crede orice despre versurile mele. Viaţa mea, cu suferinţele şi bucuriile ei, n-aveţi însă de ce să o murdăriţi, fără să o cunoaşteţi. Dar, mă rog, vă priveşte. Aveţi dreptul la opinie. Dar şi la remuşcare.

Dacă ar fi să definesc momentul, nu mi-ar fi prea dificil să observ că trăim vremuri de impozite şi de Kosovo. Guvernul nostru e şmecher. A luat vechiul model al lui Stalin, acela de a creşte preţurile în ziua imediat următoare genocidului împotriva armenilor, şi, în plină tensiune Kosovo, cabinetul Tăxiceanu lansează nebunia taxelor şi impozitelor pretutindenare, de la drapel până la cearceaf. Socoteala nesocotiţilor e simplă: noile necazuri nu se vor simţi atât de drastic, în marea amărăciune europeană. Numai că, departe de a deveni o diversiune inteligentă, atacul guvernului Tăxiceanu la ultima picătură de energie vitală a românilor, vine să sporească disperarea şi sila.
Ce fel de guvern liberal e acesta? Oricât de periculoasă ar fi lăsarea frâielor în mâinile preşedintelui Băsescu, prin doborârea actualului executiv, ultima soluţie e chiar aceasta. Şi, nu pentru că în cabinetul Tăxiceanu nu ar fi şi oameni de calitate, ci pentru că încăpăţânatul premier şantajează parlamentul cu aiurelile sale, cu falsul său dinamism convulsiv, cu gesturile sale de cocoş cu capul recent-tăiat, ştiind că parlamentarilor nu le convine să-l doboare, pentru că în acest fel i-ar preda preşedintelui Băsescu dreptul de a decide calea de urmat şi, poate, şi alegerile anticipate. Dar răbdarea are, şi ea, o limită. Guvernul Tăxiceanu nu poate face chiar ce cred muşchiuleţii săi.
Îi lipsesc în principiu, destule unei guvernări liberale reale, dar nu şi atenţia faţă de taxe, impozite şi biruri. Adevăraţii liberali lasă, prin doctrină, social democraţilor posibilitatea de a folosi taxele, impozitele progresive şi birurile pentru politica lor de redistribuire, de echilibrare a societăţii. Guvernul Tăxiceanu consideră că nu mai e importantă conformitatea cu liberalismul şi guvernează prin jupuirea cât mai multor piei de pe popor. Personal, nu-mi produce nici un entuziasm politica multor taxe, impozite şi biruri, nici când e făcută de social democraţii între care mă număr, dar cum aş suporta această sfidare din partea liberalilor, veniţi la putere cu obsesia lui 16%?
De fapt, impozitele, astăzi, sunt mai mari, mai dureroase, mai inoportune decât oricând. Dau din nou publicităţii o poezie mai veche, a mea, din 2003, când la putere era Guvernul Social Democrat şi din care se poate înţelege lesne că nu cred în excesul de impozite. Fireşte, alătur şi poezia scrisă de curând. Printr-o coincidenţă, şi poezia din 2003 şi poezia din 2008 poartă aceeaşi dată. Precizez, însă, că impozitele din 2003 aveau măcar rostul de a mai oferi oamenilor săraci un strop de bine. Pe când noile taxe, biruri, impozite şi accize, ce rost au? Guvernul Tăxiceanu se compromite văzând cu ochii, dacă mai era loc de compromitere, după refuzul obstinat de a analiza situaţia nou creată prin atitudinea potrivnică Guvernului, Parlamentului şi Preşedintelui, în chestiunea Kosovo, a UDMR? Sigur că fiecare om şi fiecare partid trebuie să-şi exprime opinia, în mod liber. Dar nu e constituţional ca, în cadrul aceluiaşi guvern, să existe două opinii divergente, chiar contrarii, cu privire la un eveniment atât de important, cum e declararea ilegală şi unilaterală a independenţei Kosovo. Eveniment şi precedent!
Aşa cum era de bănuit, UDMR se regăseşte în secesiunea kosovară. Îi place. Se linge pe buze. Liderii săi teoretizează ipocrit diferenţa dintre autonomie şi independenţă. Preşedintele Băsescu, premierul Tăriceanu şi alţi oameni ai puterii insistă şi dânşii asupra ideii că la noi e imposibil să se întâmple aşa ceva. Şi eu sper să fie imposibil aşa ceva. Dar aşa ceva pregătesc de ani şi ani liderii maghiari, mai congestionaţi sau mai palizi, într-o licitaţie a neantului. Concomitent cu declaraţiile liniştitoare ale Puterii de la Bucureşti, în zonele în care trăiesc militanţi secesionişti maghiari şi secui au loc manifestaţii, provocări, pregătiri pentru proclamarea autonomiei Ţinutului Secuiesc. Sigur că respectivii iau în calcul eventuala reacţie dură a autorităţilor române, în speranţa că prin erorile noastre de comportament, în aceste momente de criză, mişcarea lor va escalada. În acest sens, orice replică trebuie bine cântărită şi civilizat-exprimată. Dar legea rămâne lege, şi trebuie să acţioneze, chiar dacă avem convulsii de conştiinţă. Am tot repetat, la cutremur, cad clădirile ori prea rigide, ori prea moi. Admirabil zicea Miron Radu Paraschivescu: „fi sinuos şi ferm ca un hotar”.
Vremuri de Kosovo şi de impozite. Acum, e mai important decât oricând, să punem surdină gălăgiei din stratosfera politică românească, să determinăm încetarea jocurilor politice frivole, să nu lăsăm incendiile să mistuie pădurea românească. Izolarea la care a fost condamnată Serbia trebuie să ne dea de gândit. Ce mai pot face sârbii, în menghina în care sunt prinşi? Ce prieteni avem noi în lume? Pe susţinerea cui ne bazăm? Politica ochilor închişi în faţa realităţii devine, nu numai păguboasă, ci şi criminală. Iarăşi miroase a calendare arse a anului 1940. Oamenii care conduc România au datoria să simtă, să desluşească, să mărturisească şi să preîntâmpine dezastrele, nu să le ascundă sub preş, în cuvinte menite să ne liniştească pe moment, dar să ne expună pe durată. România intră într-o etapă nouă a istoriei sale. Generaţia politică de la începutul veacului XX, participantă la deciziile europene, prin care s-a recunoscut legitimitatea României Mari de la 1918, nu este urmată, în literă şi spirit, de generaţia politică de astăzi, generaţie care a recunoscut independenţa Kosovo. Suntem pe mâna unor oameni pe care îi cunoaştem prea puţin şi care nu au sentimente faţă de noi. În loc să potolim neliniştea populară, într-un moment atât de greu, cum e acesta Guvernul Tăxciceanu suceşte cuţitul în rană şi, parcă orb şi surd la suferinţa de zi cu zi a cetăţenilor României, adaugă durerii generale suplicii noi, provocări noi, umilinţe noi. Probabil că, aruncată pe piaţă într-o clipă inflamată de Kosovo, noua jecmănire a poporului prin taxe, biruri şi impozite, ar fi putut fi, în concepţia autorilor ei, mai uşor acceptată, conform acestei anestezii externe. Din contră, printr-un efect paradoxal, cele două rele se conjugă: vremuri de Kosovo şi de impozite.

Adrian Păunescu

Dacă mi-ar pune cineva astăzi întrebarea cum văd viitorul Clujului în următorii 5 ani, m-aş gândi instantaneu la două categorii de răspunsuri.
Pe de o parte, aş răspunde că dacă actuala administraţie diletantă va mai ţine mult cârma acestui oraş, peste câţiva ani Clujul va avea o spoială colorată, care însă nu va putea ascunde lispa de substanţă şi de viziune pentru acest oraş. Va avea 288 de străzi reparate, dar jumătate din clujeni nu-şi vor permite să circule cu maşina proprie pe acestea; va avea câteva sute de locuinţe construite pe dealuri, dar tinerii şi cei cu probleme sociale vor aştepta în continuare cu anii la coadă pentru încă două blocuri ANL; va avea parekinguri, dar spaţiile verzi vor fi din ce în ce mai puţine şi aerul tot mai sufocant; va avea pieţe modernizate şi mall-uri, dar pensionarii vor apela tot la pieţele improvizate pentru a economisi câţiva lei.
Pe de altă parte, aş răspunde altfel, cu gândul la proiectul nostru, al echipei PSD Cluj-Napoca, proiectul politic "Pentru un Cluj mai fericit!". Şi asta, pentru că proiectul nostru pune în centru fiinţa umană, cetăţeanul Clujului, adică exact substanţa unei comunităţi. Pentru că dezvoltarea durabilă, progresul unui oraş, europenizarea acestuia, depinde în mod fundamental de construirea şi consolidarea unei comunităţi. Pentru că indiferent cât ar încerca politicienii să construiască o infrastructură pentru Cluj, lipsa de acţiune a cetăţenilor săi, indiferenţa colectivă, îl va transforma într-o cutie de carton frumos ambalată, dar goală pe dinăuntru. Nu contest meritele actualei administraţii în ceea ce priveşte realizarea unei infrastructuri de bază a municipiului nostru, dar aceasta reprezintă doar o sforţare electorală de a se menţine în topul popularităţii clujenilor, în timp ce efectele pe termen lung sunt dezastruoase, pentru că lipseşte viziunea pentru cetăţenii clujeni. Noi propunem altceva!
Viitorul pe care echipa PSD Cuj-Napoca îl vrea şi îl vede pentru cetăţenii acestui oraş este acela în care aceştia recâştigă mândria de a fi clujeni. în care solidaritatea colectivă este fundaţia pentru construirea unei comunităţi. In care redăm oamenilor speranţa într-un trai mai bun şi puterea acţiunii de a crea. In viziunea noastră, inima Transilvaniei va deveni un model de solidaritate, un exemplu de toleranţă etnică şi religioasă, o comunitate care preţuieşte justiţia socială şi drepturile egale pentru toţi membri săi.
Şi cred că asta se poate realiza prin îndeplinirea câtorva condiţii de bază. Aşa-zisa reformă în sănătate propusă de actualul Guvern a adus sistemul medical în colaps, dar nici administraţia locală nu a făcut mai multe cioturi pentru a contracara efectele. Recent, Uniunea Europeană a propus recunoaşterea diplomelor medicilor şi asistentelor medicale din România pe tot cuprinsul ei. Ştiţi ce presupune asta?! Un exod al tuturor medicilor români, în special tineri, pe care-i ignorăm de atâta vreme. Trebuie să începem să avem grijă pentru sănătate în Cluj: să ne respectăm medicii, să facem investiţii în spitalele în care aceştia lucrează, pentru ca la rândul lor aceştia să ofere cetăţenilor serviciile cele mai bune. La fel şi în educaţie, un alt pilon de bază al societăţii. Daca dorim să nu mai plece tinerii în Spania la cules de căpşuni, trebuie să le oferim condiţii pentru performanţă în şcoală, pentru ca apoi să se poată integra pe piaţa muncii. De asemenea, trebuie să oferim locuri în grădiniţe fiecărui copil, pentru ca părinţii acestora să aibă siguranţa că această comunitate investeşte în copiii lor şi le oferă siguranţa de care au nevoie.
În plus, trebuie să ne aplecăm cu mai mare responsabilitate asupra copiilor din familii defavorizate, pentru ca fiecare să se bucure de rechizitele necesare formării sale în şcoală.
Un viitor decent în Cluj-Napoca mai înseamnă crearea condiţiilor pentru ca fiecare familie să-şi poată clădi un cămin pentru că numai în condiţiile securităţii asigurate de acesta, tinerii se pot dezvolta armonios şi se pot integra în comunitate. Şi un alt tip de securitate de care trebuie să se ocupe comunitatea clujeană este acela al locurilor de muncă. Nu avem nimic împotriva exploziei de mall-uri din Cluj, dar dezvoltarea unei societăţi se face prin producţie, nu prin consum, iar autorităţile Clujului ar trebui să se orienteze spre acel tip de investiţii care produc şi care ar asigura pentru fiecare cetăţean posibilitatea de a-şi dezvolta o carieră şi de a avea un loc de muncă decent.
Alături de noi, în viitor, trebuie să-i vedem şi pe cei vârstnici: pensionarii trebuie sprijiniţi prin măsuri sociale să nu aibă grija zilei de mâine, să-şi poată plimba zâmbitori nepoţii în parcuri. Şi dacă tot am pomenit de parcuri, protejarea spaţiilor verzi trebuie să fie o prioritate în viitorul Clujului, dacă vrem să mai avem un viitor. De aceea am şi propus un proiect de o importanţă majoră pentru Cluj: crearea unei centuri verzi în jurul zonei metropolitane, care să protejeze pe de o parte de secetă, şi pe de altă parte, să împrospăteze aerul pe care-1 respirăm zi de zi. Bineînţeles, sunt şi alte măsuri necesare în acest domeniu: crearea unor perdele verzi de protecţie şi în cartiere, momtorizarea poluării, educaţia pentru prevenţie a cetăţenilor.
Într-un Cluj care se vrea centru cultural, interesul autorităţilor locale pentru promovarea culturii ar trebui să crească simţitor. Accesul liber la cultură, punerea în valoare a patrimoniului cultural şi derularea unor proiecte culturale de interes public ar trebui să fie piese de rezistenţă în strategia administraţiei clujene.
Toate acestea şi multe alte proiecte pentru Cluj se pot realiza doar într-un cadru al dialogului, colaborării şi parteneriatului real între toate instituţiile, organizaţiile şi partidele politice, în interesul exclusiv al comunităţii, depăşind barierele politice, administrativ-birocratice sau de altă natură.
Acestea ar fi câteva dintre punctele proiectului pe care echipa PSD Cluj-Napoca îl propune pentru construirea unei comunităţi clujene, bazată pe solidaritate colectiva. Şi aşa mi-aş dori să văd Clujul în următorii ani.

PARTIDUL DEMOCRAT – 13 locuri

PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT – 10 locuri

PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL – 6 locuri

UNIUNEA DEMOCRATĂ A MAGHIARILOR DIN ROMÂNIA – 2 locuri

Odată cu afişarea rezultatelor, putem să analizăm 2 chestiuni majore, iar aici vom apela la un raport de analiză politică cu privire la alegerile europene şi referendumul consultativ, realizat de Institutul „Ovidiu Şincai”.
Prima problemă o reprezintă prezenţa slabă la vot a cetăţenilor. Conform Institutului „Ovidiu Şincai”, estimările finale privind prezenţa la vot (25 noiembrie, ora 21.00), şi-­au exprimat opţiunea, prin vot pentru Parlamentul European, 29,12 % din cetăţenii cu drept de vot, din care 24,95% din mediul urban şi 34,89% din mediul rural.
Prezenţa superioară la vot a cetăţenilor din mediul rural are mai multe explicaţii. În lumea satelor votul are şi o dimensiune ritualică, nu doar una funcţională. Cu alte cuvinte, mediul rural a depăşit mediul urban pentru că la sat votul reprezintă un eveniment în sine, iar într-o lume dominată de tradiţii votul are semnificaţia participării la unul din evenimentele importante ale microuniversului sătesc. De asemenea, în mediul rural mobilizarea la vot este mai facilă decât în marile oraşe, unde relaţiile sociale sunt mult mai impersonale.
O altă explicaţie pentru prezenţa superioară la vot a mediului rural poate fi găsită în impactul mai scăzut al mass-media. Pe lângă efectele pozitive ale presei aceasta are şi efecte negative, în sensul în care supra-conflictualizarea vieţii politice determină pasivism. Mediul urban, mai puternic conectat la viaţa politică a ajuns la un grad de saturaţie, reacţia de apărare în faţa scandalurilor cotidiene fiind absenteismul. Dimpotrivă, mediul rural a răspuns mai bine la o temă nouă, alegerile pentru PE.
Putem decela şi o dimensiune pozitivă a absenteismului, acesta indicând o detaşare a cetăţenilor faţă de viaţa politică tocmai pentru că nu se mai simt dependenţi de guvern sau instituţiile politice în general.
Prezenţa mai scăzută la referendum decât la alegerile pentru PE (aproape 500.000 de cetăţeni au votat pentru PE, dar nu şi la referendum) are explicaţii multiple: I) etnicii maghiari, votanţi ai UDMR, au considerat că iniţiativa prezidenţială are ca rezultat subreprezentarea comunităţii lor în Parlamentul României, ca atare au refuzat pur şi simplu să voteze; II) în ziua alegerilor cetăţenii au fost invitaţi să boicoteze referendumul prezidenţial de către oameni politici foarte vizibili: Adrian Năstase, Ion Iliescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Crin Antonescu ş.a. O parte a votanţilor PSD şi PNL au urmat acest îndemn, alţii au votat împotriva variantei prezidenţiale. Aşa se explică de ce referendumul a obţinut 81,36% voturi pozitive, şi nu peste 90%, aşa cum indicau sondajele de opinie.
Un alt set de explicaţii ale ratei scăzute la vot ţin de modul în care a fost construită comunicarea în campanie: I) rolul Parlamentului European pentru viaţa de zi cu zi a cetăţenilor a fost înţeles doar de o mică parte a cetăţenilor. Acest lucru poate fi explicat prin absenţa unor campanii de informare publică în legătură cu PE, iar în timpul campaniei electorale problema românilor din Italia a constituit subiectul principal al agendei mass-media; II) în contrast cu alte campanii electorale au lipsit scandalurile care să aibă în centrul lor candidaţii la PE. Desigur, acesta este un lucru bun în sine, dar populaţia şi-a îndreptat atenţia spre alte subiecte, considerate mai interesante (de exemplu, audienţele înregistrate de emisiunile tv la care a participat Traian Băsescu au fost mai mici decât cotele postului OTV în care a fost dezbătut cazul unei avocate din Braşov, Elodia Ghinescu, dispărută în condiţii misterioase); III) suprapunerea dintre alegerile europarlamentare şi referendumul convocat de Traian Băsescu a provocat mai multă confuzie decât clarificarea opţiunilor politice. Potrivit mai multor sondaje de opinie, mai mult de 2/3 din repondenţi nu au înţeles nici miza referendumului, nici ce presupune schimbarea sistemului de vot, şi de ce propunerea prezidenţială ar fi superioară legii promovate de Asociaţia Pro-Democraţia; IV) a lipsit creativitatea în campaniile vizuale, iar majoritatea sloganelor au fost lipsite de forţă persuasivă.
Tot asupra analizei Institutului „Ovidiu Şincai” ne-am aruncat privirile şi pentru a lămuri problema rezultatelor obţinute de Partidul Social Democrat.
În urma analizării rezultatelor obţinute de PSD la nivelul judeţelor, pot fi identificate trei categorii:
• organizaţii PSD care au obţinut peste 30% din voturi (Olt, Vaslui, Teleorman, Vrancea, Argeş, Dâmboviţa, Dolj, Botoşani, Suceava)
• organizaţii PSD care au obţinut între 20 şi 30% din voturi (Bacău, Iaşi, Brăila, Neamţ, Ialomiţa, Galaţi, Vâlcea, Gorj, Buzău, Constanţa, Bistriţa­Năsăud, Giurgiu, Tulcea, Călăraşi, Maramureş, Hunedoara, Sălaj)
• judeţe în care PSD a obţinut sub 20% din voturi (Mehedinţi, Prahova, Sibiu, Satu Mare, Caraş-Severin, Ilfov, Timiş, Alba, Braşov, Bucureşti, Arad, Cluj, Bihor, Mureş, Covasna, Harghita).
Aceste date generale privind geografia electorală ne aduc o primă serie de informaţii cu caracter explicativ pentru scorul obţinut de social-democraţi la scrutinul din 25 noiembrie: I) PSD a pierdut influenţa regională dominantă în favoarea PNL şi parţial, PLD într-o parte a judeţelor din Moldova şi în favoarea PD în zona de sud a României; II) s-au accentuat pierderile de suport electoral în Transilvania şi Banat, cu predilecţie în regiunile urbane, ceea ce constituie un semnal de alarmă pentru perspectiva alegerilor locale de anul viitor; III) există importante diferenţe intra-regionale între diferite organizaţii PSD. Explicaţia acestei situaţii trebuie căutată atât în managementul neinspirat sau defectuos al unor organizaţii judeţene cât şi în existenţa unor fiefuri ale partidelor de dreapta.
Structura votanţilor a devenit una „clasică” pentru PSD: oameni în vârstă, aflaţi cu predilecţie în mediul rural şi în urbanul mic, cu studii primare sau medii. Perpetuarea acestei structuri a votanţilor este principalul avertisment pe care scrutinul din 25 noiembrie îl transmite PSD, deoarece este un nucleu electoral aflat într-o vizibilă şi relativ rapidă contracţie naturală. Categoriile dinamice ale societăţii sunt, în continuare, subreprezentate în grupurile de votanţi ai social-democraţilor. De aceea, PSD s-a aflat sub imperiul dilemei de a îşi focaliza atenţia asupra electoratului său tradiţional sau de a se concentra pe atragerea unor noi categorii electorale.
Cele zece mandate obţinute de PSD în urma alegerilor din 25 noiembrie pot fi privite ca un recul, dar şi ca o promisiune pentru viitor. În termenii statisticii electorale, rezultatul alegerilor din 25 noiembrie constituie un rezultat mai slab, deoarece au fost strânse doar aproximativ 1,2 milioane voturi, în condiţiile în care PSD-ul se află în opoziţie de trei ani, iar la alegerile din 2004 a obţinut peste 4 milioane de sufragii. Această statistică trebuie însă pusă în corelaţie cu participarea la vot diferită substanţial în 2004 faţă de 2007. În acelaşi timp, însă, scorul obţinut în alegeri, dar mai ales diferenţa de doar 5% faţă de primul partid (PD) creează perspectivele unei potenţiale traiectorii pozitive, care nu este nici garantată, dar nici nu este interzisă. Totul depinde de PSD, dacă va ajunge din nou la guvernare după viitoarele alegeri sau, dimpotrivă, îşi va prelungi şederea în opoziţie.
Acelaşi studiu ne prezintă următoarele recomandari pentru PSD:
• Rezultatele alegerilor pentru PE trebuie să constituie subiectul unei serioase analize în forurile statutare ale partidului, din perspectiva dinamicii rezultatelor obţinute de fiecare organizaţie judeţeană atât la referendumul din 19 mai cât şi la scrutinul din 25 noiembrie a.c. Auditul organizaţiilor judeţene PSD este esenţial pentru pregătirea viitoarelor confruntări electorale;
• Intrarea într-un ciclu de doi ani de confruntări electorale presupune clarificarea câtorva chestiuni esenţiale:
– Care este politica de resurse umane a partidului, în mod esenţial care sunt criteriile reale pentru realizarea listelor electorale, atât a celor locale cât şi a celor pentru Parlamentul României?
– Cum se va putea opri scăderea constantă a opţiunilor pentru PSD în mediul urban, cu predilecţie în rândul cetăţenilor cu un status social ridicat?
– Cum se va putea reface militantismul de stânga în România, pentru a se
trece de la etapa mobilizării pe baza structurilor administrative la faza activismului motivat doctrinar?
– Care ar trebui să fie opţiunea PSD în privinţa sistemului electoral: va accepta un sistem majoritar doar din motivaţii de ordin pragmatic, sau va încerca să impună un sistem de vot cu valenţe preponderent proporţionale, care să menţină reprezentarea şi a curentelor minoritare, aşa cum promovează social-democraţia europeană?
– Care este opţiunea în privinţa alianţelor politice, în perspectiva alegerilor parlamentare şi a celor prezidenţiale?
Găsirea răspunsurilor la aceste chestiuni trebuie realizată prin dezbateri în interiorul PSD, la care să fie invitaţi şi partenerii săi civici.
• În privinţa politicii de alianţe a PSD, înaintea alegerilor parlamentare, Institutul „Ovidiu Şincai” recomandă următoarele:
– Rămânerea în opoziţie pentru conturarea mai clară a profilului PSD şi opţiunilor pe care acesta le propune societăţii româneşti;
– Susţinerea în Parlament a acelor iniţiative guvernamentale care vizează modernizarea societăţii româneşti şi mai buna sa racordare la Uniunea Europeană. Pentru ca acest lucru să nu dea prilejul unor speculaţii inutile, lista proiectelor pe care PSD le va sprijini în Parlament va trebui negociată înainte de începutul viitoarei sesiuni parlamentare.
• Readucerea PSD în prim-planul politicii româneşti se află într-o relaţie de directă cauzalitate de nominalizarea şi activitatea candidatului său la Preşedinţia României. Datorită caracterului extrem de personalizat al vieţii politice româneşti, lansarea candidatului PSD la Preşedinţia Republicii ar trebui să aibă loc în prima parte a anului 2008.
Pentru mai multe informaţii, consultaţi site-ul http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport%20Alegeri%20Europene%202007.pdf

Previziunile anului 2008 indică un viitor sumbru din punct de vedere economic, social şi politic. De cele mai multe ori, domeniul economic ne depăşeşte şi ne lăsăm buimăciţi. Economia românească „dă colţul” şi cade pe scările inflaţiei, în timp ce leul îşi reia cursul normal de devalorizare.
Din punct de vedere politic, 2008 reprezintă un an electoral care nu va fi uşor. De la 1 ianuarie, politicienii vor fi monitorizaţi de societate şi fiecare greşeală va fi taxată la momentul oportun, lucru care îndeamnă la o mai mare atenţie.
În 2008, românul cu drept de vot trebuie să perceapă mai bine democraţia – „guvernarea de către majoritatea poporului”, însă, ne-am obişuit să ne plângem fără să ne aducem contribuţia la voinţa populară, lucru indicat de prezenţa redusă la vot în 25 noembrie 2007, unde, cei 28,38% au hotărât cine merge la Bruselles şi cine rămâne acasă. Fără dubii, este greu să-ţi alegi reprezentanţii cu stomacul lipit de şirea spinării, cu buzunarele goale de bani, dar pline de chitanţe şi facturi şi cu mintea concentrată la lupta care o duci mâine pentru a supravieţuii blestemului de a te fi născut român, dar asta nu trebuie neapărat să devină o scuză. Cu atât mai mult, „boicotul alegerilor” trebuie să reprezinte ultima variantă pentru a sancţiona clasa politică, deoarece pedeapsa se va îndrepta spre cei care n-au de spus nimic. Arma poporului este democraţia, iar aceasta devine utilă doar când este reprezentată la urne. Absenteismul nu este o soluţie, ci doar o amăgire.